Clipa nemurită în poezie

Virginia Brănescu zugrăveşte poeziile cuvânt cu cuvânt în culori pastelate precum sunt şi tablourile pe care le pictează cu atâta dragoste. Este suflet în fiecare vers, în fiecare dâră de peniţă pe pânză, în fiecare gest artistic al doamnei care trăieşte prin artă. Placheta de versuri „Clipa”, apărută la Editura Karuna, este a şaptea carte semnată de Virginia Brănescu, cea care afirmă: „Cuvintele mele/ Sunt gânduri/ La răscruce/ De vânturi/ Păzesc o cruce”. După cum afirmă în prefaţă prof. Vasile Găurean, distinsa doamnă vine în faţa cititorilor cu bijuterii în care „şi-a închis o scânteie a propriului eu”. Avem de-a face cu o grădină de flori în care fiecare poem are un alt miros, o altă culoare, o altă temă, născând sensuri inedite şi insolite. Suntem convinşi că Virginia Brănescu va reuşi, prin poeziile ei, să stea la masa de taină a liricii feminine româneşti. În deschiderea plachetei, poetul Gheorghe Mizgan îi dedică o lacrimă: „Frumoasa mea, prin ochii tăi adânci/ Pierzându-mă în mrejele-nserării/ Mă regăsesc scăldându-mă pe stânci/ Pe plaja mării valul dezmierdării”. Deşi trecută de pragul vârstei de 80 de ani, poeta ştie că trebuie trăită clipa cu curaj şi generozitate: „Pe-o rază de soare/ Zglobie cântare/ Eu cânt că mi-e bine”. Lumina şi întunericul, viaţa şi moartea, binele şi răul se îmbină armonios în versurile „Genezei”: „În praguri de noapte armoniile-s grele/ Vin demoni şi îngeri cu gânduri rebele/ Icnesc din străfunduri prădalnice şoapte/ Şi sângele morţii se zbate în noapte”. Asta până când „Stele puzderii apar împrejur/ Pe cerul albastru ca purul azur/ Viaţa triumfă – un nou început/ Se naşte din moarte ce ieri a trecut”.

Virginia Brănescu iubeşte culorile vii, iubeşte viaţa, deşi are o cruce care „Se duce cu durere”: „Mijesc culorile în paletă/ Şi galbenul saltă spre soare/ Iar roşul iubitor s-agită/ Să-i mai dea macului culoare”. Jocul culorilor prinde contur sub peniţa pictorului care este tot timpul în legătură curată cu divinitatea: „Spovedeşte-mă părinte/ fiindcă am păcătuit/ Şi-n imagini nu-n cuvinte…” Aflată în maturitatea actului artistic, Virginia Brănescu adună frunză cu frunză, detaliu cu detaliu atmosfera toamnei pe care o prezintă apoi prin vers: „E toamnă-n versul meu acum/ cad frunze galbene pe drum/ E încă roşu în apus/ Dar zilele fierbinţi s-au dus/ E toamnă-n versul meu acum”. Sufletul pelerin la poarta gândurilor se închină la altarul sfânt cu gândul de a ajunge în nemurirea-i proprie până la soare şi la stele. Poezia este o himeră care stoarce sufletul spre a-şi împlini propria trăire: „E poezia o doamnă-n vis/ Plimbându-se pe-o roză cale/ Ea urcă în cer, cade-n abis/ Stăpână gândurilor tale”. Poezia „Cântec pentru anotimp” ar putea fi inclusă în rândul poeziilor frumoase pe care elevii le învaţă în ciclul primar, cum sunt cele semnate de Elena Farago sau Otilia Cazimir: „Primăvara e în toi/ Panseluţe şi narcise/ Fac un mare tărăboi/ În grădina mea de vise”. Poezia dedicată baronului Alexandru Misiuga este un remember versificat al personalităţii celui care a fost un umorist convins: „Ne-ai părăsit maestre şi-ai plecat/ Acolo unde timpul nu mai este/ Şi-ai lăsat în urmă o poveste/ Cu mituri şi legende cu bănat”.

Versul Virginiei Brănescu se prelungeşte, picătură cu picătură, spre calea veşniciei, acolo unde scriitorul îşi asigură existenţa prin opera lui peste ani şi ani. Virginia Brănescu este un cetăţean model al urbei noastre, un om care se izbăveşte prin cultură, scrisul şi pictura fiind parte integrantă din viaţa ei.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5