Cine și când ne aduce copiii înapoi?

            Una dintre întrebările stăruitor prezente în media noastră este referitoare la întoarcerea în patrie a celor plecați peste hotare în ultimii treizeci de ani. Un răspuns la această chestiune nu este ușor de dat și de aceea ne vom referi mai întâi la condițiile în care românii au plecat din patria de origine în Occident, în urmă cu ani, lucruri cunoscute, dar necesar de reluat pentru o prvire de ansamblu a fenomenului, altfel dezastruos.

            Căderea regimului Ceaușescu a determinat o serie de schimbări, societatea, intrând după 89,  într-o adevărată degringoladă prin renunțarea la centralismul de comandă. Nu mai era un plan de dezvoltare a țării de niciun fel, totul fiind lăsat la voia întâmplării, mizându-se pe o autoreglare naturală. S-a dus stabilitatea locul lui de muncă care aducea un salariu parțial îndesturător, îÎn condițiile în care nu prea erau  multe de cumpărat pe piața românească; industria, de bine de rău funcțională, a început să fie vândută pe tarabe și tăiată cu sudura pentru a putea fi vândută ca fier vechi în străinătate, aducând bani buni cu investiții minime; sistemul de irigații a fost ,,privatizat” prin furtișag, și multe altele. Odată cu liberalizarea circulării informațiilor media, a posibilităților mai lesnicioase de a călători în străinătate, concetățenii noștri au început să cunoască societatea occidentală, standardul de viață al cetățenilor ei, stabilitatea dată de predictibilitatea economică. Pentru o muncă făcută bine, cetățeanul primește un salariu suficient cu care poate să-și întrețină familia, să meargă în concediu și să se bucure de confort.

             Cu alte cuvinte, românii au găsit ceva nou care acasă nu prea exista. Mai mult, trecerea mijloacelor de producție din proprietatea statului în ce particulară se făcea la noi, ca de altfel în mai tot sistemul fost socialist, prin metode viciate, după aprecierile celor mai mulți observatori.
            La registrul de fapte prezentat nu mai trebuie adăugată nici o demonstrație logică prin care să se încerce susținerea priorității societății occidentale în comparație cu cea românească, aflată în prefacere dezordonată. Vechiul adagiu latin, ubi bene ibi patria, conține, în esență, opțiunea categorie de populație care nu mai poate fi ținută în interiorul granițelor numai pe seama unor lozinci ideologice despre patrie și popor.

            Tinerii voiau să trăiască precum cei din Occident, să poată mânca o shaorma, să fumeze o țigară bună și să conducă o mașină cu caracteristici peste Oltcit. Și-apoi, lozincile, pentru cei tineri, nu mai aveau nicio valoare.  Așa au plecat tineri foarte bine calificați sau cei doar curajoși, unii începând cu muncă necalificată până și au găsit locul; au plecat părinți care aveau copii de crescut, de întreținut în facultăți, au plecat cei care doreau să își construiască într-un timp acceptabil o casă pentru familie, și astfel, să-și ridice standardul. Muncitorii activi sau scurs încet-încet spre țările din Apus, și la o vreme ne-am trezit că statistica migrației ne situează imediat după Siria, țară care suferă războiul de interese al marilor puteri, hapsâne pe resursele și pozțiageostrategică a nefericitei țări. La fel și noi, ne-am trezit cu o economie-țăndări, decapitalizată, și cu pierderea a patru-cinci milioane de locuitori, lucru care nu ni s-a întâmplat în niciun război purtat vreodată.

            Între vreme, prefacerea economiei românești a anulat spațiile halelor de producție industrială, oferind terenuri pentru dezvoltatorii imobiliari, a adus mari lanțuri de magazine cu produse străine, agricultura noastră și producția de bunuri industriale reducându-se din cauza imposibilității de a face față concurenței, tehnologiilor mai bune din Apus.

            Odată inserați în țările de adopție, românii despre care se spune că sunt inteligenți și funcționează excepțional în cazul în care sunt plasați într-un cadru cu reguli precise și oneste, s-au simțit ca și cum ar fi de acolo, dintotdeauna. Venind acasă, au avut mult timp surpriza să observe că lucrurile nu se prea schimbă și s-au obișnuit cu gândul că efectiv nu ar mai avea ce face în țară. Două săptămâni într-un an le ajungea pentru a respira aerul natal, a-și vedea părinții, rudele, prietenii, dar gândurile-i purtau spre pământ al făgăduinței pe care l-au atins și și-au încropit un rost. Au trecut anii, și acei tineri și-au făcut familii, au copii în școli prin diverse țări și venirea de acolo, acum,  le este peste mâna oricât de nostalgici am fi cei rămași, între timp îmbătrâniți și așteptându-i absurd, socotind că îi putem vedea tineri cum au plecat cândva și cum au rămas în memoria noastră afectivă.
Se mai întorc ce ajunși la pensie, cu case la țară și încearcă să își petreacă ultimii ani, în locurile în care, s-au obișnuit din copilărie până la data plecării. În aproape toate cazurile vin singuri, copiii lor rămânând în locurile în care s-au stabilit la rostul lor.
            Ce plecați, constituind o masă eterogenă de populație românească, nu vor veni la un ordin al cuiva care îndeamnă la întărirea demografică a României. Fiecare a plecat printr-o hotărâre proprie și se poate întoarce tot printr o astfel de decizie. Nimic impus din afară nu funcționează în aceste cazuri, dimpotrivă, s-ar putea să irite o hotărâre pentru toți. Putem să întoarcem tema pe toate părțile, cum, de altfel, am încercat, fără a reușit să-i dăm de capăt, să o limpezim în totalitate, cazurile particulare fiind numeroase. Întoarcerea acasă nu este cu putință prin lacrimile noastre, ale celor rămași, și depinde voința celor care sunt subiecții acțiunii.

            Noi nu putem să le oferim salarii ca afară cu care s-au obișnuit, țara nu poate arde etape de maniera de a sări pe treapta de dezvoltare a Germanei, Luxemburgului etc. Probabil, problema este scoasă pe tapet fiind în preajma alegerilor, dar orice politician care at promite aducerea acasă a românilor din străinătate ar minți ca o gazetă ,,imperialistă”.

            La fel stau lucrurile cu diasporele altor popoare; ne gândim la italieni, la greci, la maghiari, germani, spanioli, stabiliți în afara țărilor de baștină și rămași acolo pentru totdeauna. Lucrurile nu par a fi deosebite nici în cazul românilor.