Carmen Mihaela Pop, din nou acasă, dar altfel

Adică, altfel decât a-și revedea locul natal, rudele și prietenii din Beclean.
În 2006 am publicat un volum (sentimental) de istorie literară „NEXUS editorial al școlilor din Beclean”, în paginile căruia am adunat date biobibliografice și texte pilduitoare a 41 de autori de carte, care au urmat cursurile școlare la Beclean sau au profesat aici, de-a lungul a 125 de ani; începând cu Ludovica Rebreanu ( „Adio, până la a Doua Venire” ), și încheind cu Cristian Luca (tocmai își publicase, la editura Clubul Saeculum din Beclean, cartea „Aspecte ale gastronomiei universale în Evul Mediu”).
Între timp, alte 9 persoane (din același palier editorial: foțti elevi sau dascăli la Beclean) au apărut cu volume proprii (pe teme de învățământ, sau de factură beletristică și publicistică).
Iar în acest interval de timp, câteva dintre aceste nume au căpătat rezonanță națională în literatură, teatru, istorie, cercetare științifică și socio-pedagogică.
Și iată, acum, al 51-lea nume, autor de carte: Carmen Mihaela Pop. Pentru nu puțini dintre noi, o apariție neașteptată, sub aspect editorial, și cu efectul unui gheizer de lumină.
După încheierea cursurilor școlare la Beclean, apoi medicina la Cluj-Napoca, Doamna Pop se stabilește la Timișoara, unde, în anul acesta își încheie strădania profesională, pensionându-se. Vorba vine, pentru că un medic sau dascăl rămân ce au fost până la capătul vieții. Pe de altă parte, scoate de sub tipar romanul „Levitații” (Editura „Charmides”, Bistrița, 2018 – director G.Țărmure).
Reacția de început a lectorului a putut să aibă un puseu de parcimonie, de genul: A clocit o viață întreagă ceva, acolo, și acuma vine cu sugestia desuetă „Viața mea a fost un roman”. (Din păcate, nu puține edituri obscure dau la tipar grafologii jenante, interesate doar să le iasă banii). Ei bine, nici pomeneală! Carmen Mihaela Pop vine cu surpriza unei proze de o factură absolutamente modernă, chiar experimentală (și pentru care unii prozatori au trudit îndelung).
Să presupunem că cititorul (chiar avizat) nu cunoaște nimic din traseul existențial al scriitoarei, dar, în momentul în care vede titlul (cu totul curajos), desigur că își rezumă mental conținutul semantic al noțiunii „levitație”. Deci: fenomen paranormal prezent la unii indivizi în transă, prin care propriul trup poate fi ridicat în aer și menținut în stare de echilibru, ca și cum n-ar avea greutate. Făcând o iute răsfoire a volumului, cititorul își dă seama imediat că nu are a face cu un tratat în domeniul esotericului, ci cu o carte „reală” de proză.
Cercetând apoi datele tehnico-redacționale se constată că tot autoarea este cea care și-a conceput coperta. (Aveam să aflu curând că încă din copilărie a fost atrasă de desen și picutură.) Încă ceva, ca preambul: Dat fiind că o asemenea lume, un asemenea fenomen, ieșit din comun, implică folosirea unor vocabule specifice, autoarea are grijă pentru lectorul neavizat să dezlege într-un scurt glosar din finalul cărții „misterul” câtorva (precum, de pildă: „clarosmie”, „reiki” sau „karma”). Doar că acest mic „dicționar” poate aduce cititorul într-o bifurcație de atitudine: să-ți stârnească interesul, curiozitatea, ori să te inhibe, îndepărtându-te de carte.
Un cititor neavizat, sau comod (ca să nu zic leneș) va fi mirat că nu poate răspunde banalei întrebări „Despre ce este vorba?”, obișnuită unei alcătuiri epice. Tocmai asta e, îndată: În ce constă „vorba”?
În ce mă privește, m-am simțit atras de roman din cel puțin trei motive, să le zic „fizice”: Timpul. Calendaristic, este unul real, nu fictiv; o confirmă scriitoarea însăși, când, în finalul primei părți (intitulată „Anele”) folosește sintagma „congresele răposatului conducător”.
Al doilea reper, deopotrivă, este Spațiul, cu două meridiane: un palier „geografic” al Someșului natal și cel al mării. Numai că lectorul se va dumiri treptat că aceste două repere – „reale” -, sunt interioare, sunt ale sufletului, spiritului celei care a scris.
Imboldul principal (pentru mine!) a fost tehnica scriiturii și compoziției. Interesul lui Carmen Mihaela Pop este de a sugera narațiunea printr-o subtilă tehnică a instantaneelor. Ea renunță la obișnuita continuitate a acțiunii, desprinzând faptele din fluxul epic, aceasta, cu un fel de nepăsare față de cronologie, sugerând ideea că nu puțini dintre oameni știu că noi nu existăm în prezent, ci în timp. În consecință: Se descrie amănunțit, încet (ca într-un relanti) mișcarea, se urmărește raportul între personaj, narator și autor.
Personaj? Da, dar repede se relevă că ele sunt doar ipostaze ale scriitoarei (nu întâmplător, unele „nebotezate”): taximetristul, birjarul, hotelierul, pescarul, medicul, profesoara; bine, unele au fost trecute și pe la notar: Călin, Ana, Denis, Bogdan, Mihai, Silvia. În realitate, toate ipostaze ale scriitoarei, care și-a dat numele de Ella (elementul coagulant al părților, secvențelor). Ea își construiește „silueta” cu pusee de esoteric, mistic, christic, idilic, erotic, eseistic, eteric, nostalgic, melancolic, oniric. Un evantai, care angajează participarea celui care citește, stârnindu-l să fie un însoțitor al autorului, într-o continuă schimbare a tehnicilor narative. (Paranteză: Cu prilejul recentei lansări a romanului la Beclean, mi-am permis o glumă „adevărată”: Uneori ai impresia că scriitoarea te dă la o parte, adică, urmează două pagini care mă interesează doar pe mine, tu, lector, așteaptă să le parcurg...)
La un moment dat, scriitoarea chiar își deconspiră cifrul demersului său creator: „Realiza că nu ea scrie. Mâna ei era purtată de un ghid nevăzut /.../ Avea o parte din text în jurnal, altă parte în laptop și se hotăra cu greu să le asambleze /.../, având senzația că piesele lipsă se vor regăsi /.../, avea o premoniție că le va regăsi în oameni.” Și: „Până la urmă, viața nu e decât o înlănțuire de evenimente pe care le atragem, iar puterea gândului ne ajută uneori să ne rescriem viața, așa cum ne-o dorim, trebuie doar să vrem cu adevărat.”
Și totul sub cupola iubirii, căci Pământul „are continuu nevoie de unicul combustibil – Iubirea pământenilor”. Ceea ce presupune că „Am învățat împreună să construim în jurul nostru un zid de netrecut pentru toate agresiunile energiilor negative.” Iar pe limbajul meu: Printr-o astfel de carte beneficiem de o șansă existențială de a ne decupla – măcar din când în când - de marasmul socio-politic, cultural-moral al unui prezent debusolat.

Cornel Cotuțiu