Caila – o aşezare tip staţiune

La ieşirea din Blăjenii de Jos, înainte de valea Rosua, de pe DJ 151 o coteşti la stânga, pe un drum asfaltat, un fel de potecă mirosind încă a îmbrăcăminte asfaltică şi intri într-o lume ireal de frumoasă. La dreapta, un păr pădureţ de lângă drum îşi scutură poamele gata a fi puse la fiert, apoi în stânga întinderea mărginită de multă verdeaţă. Refugii la mică distanţă una de alta (pentru maşini, evident) şi deodată o privelişte uimitoare. Un lan de floarea soarelui şi o tăbliţă indicatoare: Caila. Aici te afli la marginea lumii, drumul se înfundă, pe aici nu se mai trece mai departe. Numai cunoscătorii locului au cărărui care te duc la Şieu Sfântu, la Sigmir ori la Blăjeni.

Am ajuns în satul Caila, o aşezare tip staţiune, cum avertizează primarul Bob al Şintereagului în jur de ora 9 dimineaţa, e zi de lucru. Trag la cooperativă, o construcţie veche amplastă în mijlocul satului. Centrul este străjuit de clădiri sănătoase, din piatră şi cărămidă. În faţă, maiestuoasa clădirea şcolii plânge. A început un nou an şcolar, dar clasele de la Caila au rămas închise. E linişte şi tristeţe. Nu mai sunt copii. Poate vreo doi la grădiniţă şi încă doi la primară, îmi spune vânzătoarea, servind o pâine unei bătrâne, sprijindu-se de o cârjă. Dar, copiii ăştia învaţă în altă parte. În urmă cu mulţi ani, îmi spune Mihai Felecan, învăţau vreo 70 de copii, la Caila. Alături este Căminul Cultural, rămas mai mult închis, fiindcă nu se mai fac nunţi ori alte petreceri. Doar atunci când unul de-al satului este condus în deal, spre locul veşniciei.

În acelaşi areal este şi biserica, Caila fiind o filie a Parohiei Şieu Sfântu. După vreo 45 de ani de preoţie, părintele Vârtic a cedat locul, prin pensionare, mai tânărului slujitor al altaruluia preotului Adrian Datu. În curtea bisericii, câteva morminte. Pe o cruce, pe care s-a aşternut patima vremii, citim: „Preot Ciuruş Teodor, decorat în 1958”. Pentru ce?, de către cine?, n-am reuşit să aflu. Am reţinut însă dorinţa multor cetăţeni din Caila de a ridica un monument – o troiţă spre a fi imortalizate numele celor căzuţi în războaiele mondiale. Şi sunt destui eroi ai Cailei care ar trebui mai mult preţuiţi. Mă plimb de unul singur prin Caila. Mă însoţesc doi câini, unul de lup, foarte prietenoşi. Mă simt poate că sunt de-al locului şi am intenţii bune. Urc pe un drum spre Ştiubei. În sftânga, un gospodar şi câteva ajutoare recoltează cartofi. „Îs destul de buni, îi scoatem cu plugul şi apoi noi îi adunăm cu mâna, îi sortăm direct pe categorii”. Mai în sus este casa celei mai în vârstă familii: Breşfelean Ioan, are 89 de ani, iar soţia, Floarea, 85. „Io, am venit aici de ginere. De mai în jos”. Trăiesc împreună cu fata lor, Valeria. Până mai ieri, educatoare, acum pensionară. „Parcă şi acum am emoţii, când vine începutul anului şcolar, deşi nu mai sunt în activitate. Am fost zeci de ani educatoare, au trecut prin mâna mea sute de copii, astăzi oameni la rosturile lor. După pensionare, doamna Valeria nu stă, cum ar crede unii. În gospodăria părinţilor cresc două vaci (face un caş curat şi sănătos, fără adaosuri), zeci de pui, porci. Apoi legume, vie  şi tot ce-i trebuie unui gospodar al satului. Nu-i uşor, dar aşa am trăit, cu cartea şi cu munca câmpului”.

Satul Caila are un hotar mare, păşuni întinse, dar prea puţine bovine şi ovine de-ale oamenilor. Poate or fi 20 de vaci, la care se adaugă cele mai multe ale păstorului, este de părere unul întâlnit în cale. Aproape de centrul satului, pe o uliţă mai retrasă, locuieşte Mihai Felecan. Are 87 de ani, dar e ager la minte, aidoma lui Ilie Moromete a lui Preda. Este o istorie vie, nu atât prin felul în care povesteşte, ci mai ales prin evenimentele pe care le-a auzit sau pe care le-a trăit. Îşi aminteşte de învăţătorul Avram Ioan din Mintiu, eram 70 de copii în clasele I-VII. Apoi, îmi povesteşte cum a făcut trei ani de armată (am ieşit primul la tragere), am lucrat 20 de ani la colectiv şi apoi la Viişoara, să-mi fac şi o pensie. Îşi aminteşte de bunicul său, Grigore Todoran, care a luptat la Mărăşeşti, sau despre socrul său, prizonier şapte ani în Siberia. Istorii trăite, dar din păcate insuficient cunoscute. Îmi mai spune că are necaz, nu numai el, ci şi tot satul, cu mistreţii. Intră în curte, deşi este îngrădită. I-am surprins sub nuci, la doi metri de casă, ne este frică să ieşim în curte. La câmp, distrug totul, deşi avem garduri, facem pază, dar tot degeaba.

          Un fiu al satului, prof. Sigmirean, a întocmit o lucrare amplă despre Caila. Dar poate că o monografie a aşezării ar fi mai utilă şi accesibilă celor de aici. Pe uliţa principală se lucrează de zor. S-a pietruit, s-au dalat şanţurile, până aproape de casa bătrânului Zăgrean, care, aşezat pe o bancă îmi povesteşte alte istorii ale Cailei. Sat cu peste 100 de fumuri, cu mulţi bătrâni, dar şi cu foarte mulţi tineri plecaţi peste graniţă. Totuşi, satul pare să renască. Se ridică o pensiune, se cumpără terenuri, se construiesc case, se cultivă suprafeţe din ce în ce mai mari (cu floarea soarelui, de unde obţin un ulei foarte sănătos). Există şi multe exploataţii apicole (a meşterului Todoran, spre exemplu).

Discutăm cu edilul şef al comunei, primarul Ioan Bob. E un sat foarte liniştit, e o aşezare tip staţiune. Dimineaţa auzi doar cântatul cocoşului. Atâta linişte este. Am asfaltat drumul de la DJ151 până în centru. Se poate circula în condiţii foarte bune. Am introdus apa, gospodarii de aici cărau apă de la Şieu Sfântu. Am alocat 7 miliarde lei vechi. Acum au apă şi canalizare. Vom continua asfaltarea uliţelor satului din fonduri guvernamentale şi locale. Nu atât uliţa principală, care este deja pregătită, ci şi spre Ştiubei. Satul Caila a beneficiat mai întâi de apă, canal, decât centrul de comună ori satele Şieu Sfântu şi Cociu. Aici avem apă, Şieul este la doi paşi, pe când acolo, în Caila, în verile secetoase era o tragedie. Am reuşit însă ca fiecare sat al comunei să aibă apă la reţea, (mai puţin Şintereag – Gară, dar cât de curând şi cele 40 de case vor fi racordate”.

Satul începe să renască. Liniştea, aerul ozonat,bunătatea oamenilor, bogăţia pământului de şes, sunt argumente că nu peste multă vreme despre Caila se va vorbi altfel.