C E N T E N A R U L M A R I I U N I R I: „Sunteţi aşteptaţi să sosiţi de o mie de ani!”

1968, Cernica

De vorbă cu episcopul dr. Iuliu Hossu, prezent la Marea Unire

          Săptămânile trecute, într-o după amiază de majestoasă toamnă, un grup de condeieri ardeleni ne-am dus la mănăstirea Cernica pentru a sta de vorbă cu episcopul dr. Iuliu Hossu de Cluj-Gherla, unul dintre marii făuritori ai Unirii din 1918. Episcopul Iuliu Hossu a rămas indestructibil unit de biserica românească a Blajului, depozitara unui bogat tezaur de luptă românească pe linia afirmărilor trasate de întâiul episcop-martir Inocenţiu Micu. De existenţa acelei biserici este legată înfiinţarea şi funcţionarea întâilor şcoli ardelene din Blaj, Oradea, Beiuş şi Năsăud, care au revărsat lumina culturii româneşti în întreaga Transilvanie începând din secolul al 18-lea (…).Investit cu funcţia de episcop al diecezei de Gherla în timpul Primului Război Mondial, după ce îşi definitivase studiile la Viena şi Roma, Iuliu Hossu s-a făcut cunoscut mergând îndrăzneţ pe drumul afirmării milenarei dorinţe de descătuşare a poporului nostru. (…) Atitudinea sa, lupta purtată, i-au impus prezenţa activă la făurirea actului de la 1 decembrie 1918, act nimbat de legendare străluciri. Alături de atâţia alţii azi dispăruţi, dr. Iuliu Hossu a oficiat la altarul eternităţii româneşti, în faţa milioanelor de ardeleni prezente cu gândul ori aievea: a rostit dogma supremă a Unirii, a dat măreţie epică acelor zile pline de lumină. Mai târziu, în anii cedărilor fără nume din 1940, vlădicul a rămas sub ocupaţia horthystă, lângă poporul şi intelectualii credincioşi drumurilor de sacrificii, menţinând nestinsă flacăra speranţelor pentru întregirea ce a venit în vârful baionetelor eliberatoare. A cutreierat neobosit toate satele rămase sub ocupaţie, atrăgându-şi ura claselor stăpânitoare care pun la cale, în 1942, un atentat împotriva sa, iar în primăvara lui 1944 un grup de tineri şovinişti, îl atacă în plin centru al Clujului, scuipându-l, maltratându-l. Fruntea senină pe care o regăsim azi după două decenii a înfruntat atunci puhoiul fanatismelor horthyste, privind cu încredere spre viitor.(…) Ştim din păţania altora că bătrânul vlădică este ostil povestirii amintirilor din anul Unirii – pâine sfântă care nu se cuvine atinsă de vorbă profană. Încercăm:

- Aţi împlinit o jumătate de veac de episcopat, preasfinte…

- Sunt într-al 51-lea. Am fost investit în scaunul vlădiciei de Gherla în noiembrie 1917, când am părăsit cu inima sfârtecată misionarismul din spitalele monarhiei, unde timp de trei ani am fost preot militar pentru zecile de mii de români răniţi pe fronturi. De acolo, ca şi de acasă, ştiam supremele dorinţe ale neamului: „unirea cu Ţara, prin voinţa Supremului Stăpân”. Comunicam mereu aceasta, în taină, conducătorilor noştri politici de atunci, în frunte cu Pop de Băseşti, Mihali, Vaida, spunându-le că toţi aşteaptă doar semnalul, care nu a întârziat să vină. „Să stăm tare, să stăm cu smerenie! Să luăm aminte!” – ne erau vorbele. După investitură am văzut pe împăratul. Eram episcop tânăr: 32 ani. I-am vorbit: poporul nostru este sortit nimicirii de stăpânirea maghiară; Vrea dreptate! M-a ascultat. Dreptate nu i-a făcut. Şi-a luat-o singur!

- Acum 50 ani!

- Da, în anul Domnului 1918, anul împlinirilor.

- Cum îl reţineţi?

- Întâi decembrie a fost ceas al împlinirii Dreptății de veacuri așteptată, rostită de Dumnezeu prin poporul său fericit că se unea pe veci cu România. Ceas de lumină revărsată din veacuri, de biruință a Adevărului, ceas al supremei bucurii a unui neam ridicat din suferința mileniului cu credința tare în dreptatea lui. Este ziua sfântă a sufletelor românești, semn al înălțării României, una și nedreptățită, pe temei de Dreptate și Adevăr. Ziua Unirii reabilitează pe toți aceia care au luptat, care au fost stigmatizați cu vorba de „trădători de Patrie”, dar care s-au sacrificat pentru Unirea Românească din cetatea lui Mihai Viteazul, marea apoteoză a martirilor.

- Preasfinte părinte, noi am recitit nu de mult cuvântarea rostită de Sfinția Voastră la Alba Iulia și…

-A, da…Am cuvântat și eu la împlinirea voinței Domnului în mijlocul

elanului anonim…                      

- Veneați, ca toți cei de atunci prezenți la măreața adunare, din lumea de energii, de conspirații și suferințe, cerând cuvânt istoriei.

- Asistam, optimiști și senini, la încheierea dezbaterilor din sala, zisă de atunci, a Unirii. Da…îmi amintesc…. Afară, cât era întinsul, sta poporul românesc, peste o sută de mii, așteptând vestea mare. Îi spun lui Miron Cristea, episcopul Caransebeșului:

- La ce zăbovim aici? Hai în mijlocul poporului să-i dăm bună vestire.

- Că bine spui frăția ta! a fost răspunsul. Pe masă erau câteva foi cu hotărârea ce trebuia votată. Iau un exemplar și ieșim braț la braț să luăm contact cu vijelia de afară. Ne oprim cutremurați lângă steagul cel mare și sfânt al Neamului, în mijloc de adâncă, de liturgică, tăcere. Cuprind cu o privire cerul senin și omătul imaculat de pe dealurile de dincolo de câmpul furcilor, pe care

fuseseră căsniți Horia și Cloșca; fac semn de Sfântă Cruce peste frunțile senine ale imensei mulțimi, apoi încep cu inspirație de dincolo de mine, robul:

- Acesta-i ceasul Dreptății! fraților întru neam! Brațele îmi erau ridicate să cuprindă și cerul și pământul. În slăvi, dincolo de frunți spre mine îndreptate, mi-au răsărit scene din spitalele de campanie. Am întrebat deci frunțile:

- Vă amintiți de zilele de întuneric, când vă vesteam prin sutele de spitale că Dreptatea va învinge? Vă aduceți aminte că vă spuneam că se apropie ceasul bucuriei noastre?

- Da Sfinția Ta, te știm, te cunoaștem! mi-au răspuns sute de glasuri.

- Ei bine, ceasul acela a sosit!

- Unire, unire! legăna valul viu. (…)

- M-am gândit, continuă episcopul, la Hristos, la spusa lui adresată apostolilor și am rostit pentru mulțime:

- Da, fraților, Unire! Mulți au dorit să vadă ceea ce vedeți voi și n-au văzut, să audă ceea ce voi auziți acum și n-au auzit. Ochii voștri lăcrimează fericiți că văd și urechile că aud buna-vestire, a unirii noastre pe veci. Ascultați! Și le-am citit apăsat actul Unirii. La sfârșit le-am spus că Hotărârea este judecata lui Dumnezeu prin reprezentanții a toată suflarea românească. Auzindu-mă, cerul se răsturna de urale:

- Ne unim! Ne unim! Și plângeau a bucurie neamurile noastre toate. Ne unim! Binecuvântă Părinte!

- Eu le-am spus iarăși: Fericiți sunteți voi fiilor care pentru vecie pecetluiți Unirea cu România, o Românie întemeiată pe Dreptatea lui Hristos, pe credința poporului său. Dreptatea și Adevărul sunt la temelia României unite! Așa a fost… (…)

- Care sunt factorii determinanți ai Unirii?

Poporul! El a pregătit Unirea. Toți, până la unul, știau că sunt români, că România liberă este doar peste crestele Carpaților, că toți românii trebuie să fim la un loc. Îmi vine în gând o întâmplare din timpul unei vizitații canonice din 1917. Apăsa greu prigonirea întunericului. Gemeau temnițele și lagărele sub strânsori de lanțuri. Noi încercam să ducem mângâiere și tărie de speranță în puterea Dreptății divine. Într-un sat cu fii de ai mei, mă întâmpină în fața bisericii o tânără cu rugămintea înlăcrimată de emoția vorbei rostite tare:

- Binecuvântă-ne părinte, pe noi cele tinere fete cu bobul lacrămii în colțul de năframă pentru Unirea cu România.

- Taci, fiica mea, i-am spus o duhovnicească dojană.

- Nu pot! Tăcerea îmi frânge inima. Dacă o închid doare. În fața preasfinției tale ea, inima, trebuie să se deschidă!

Aveam deci – și trebuie să avem! – cu toții inima deschisă și azi. Unirea e a noastră, a tuturor Românilor. Așa era poporul! (…)  

- Vă amintiți de împrejurările prezentării actului Unirii la București?

- Eram patru: Goldiș, cu Alexandru Vaida, Miron Cristea episcopul de la Caransebeș și cu mine. Ne-am urcat într-un tren special compus dintr-un vagon de clasă tras de o locomotivă mânată cu stânjeni de lemne așezați în tenderul care ne adăpostea de fumul gros al coșului ce înfrunta urcușul spre Predeal. Era în ziua de 12 decembrie. (…) A doua zi, la București, ne-a așteptat noul guvern. Ni s-au spus vorbe pentru istorie: sunteți așteptați să sosiți de 1.000 de ani. Să nu ne mai despărțim niciodată. Bucuria nu era a unei generații, ci a întregului popor din toate veacurile, neam care a rămas neclintit în credința de unire.

          Bătrânul episcop Hossu continuă cu vorba domoală povestirea din anii aceia. Din spusa lui, reconstituim înaintarea delegației pe ulițele capitalei de atunci. Nu erau doi popi însoțiți de doi laici, ci Transilvania cu prestigiul imens al suferințelor, al speranțelor și al prorocirilor; înaintau pe drumul istoriei aducând zornăit de lanțuri sfărmate prin mijlocul poporului cuprinse de frenezia triumfului. Mulțimea era alături de cei în modeste reverenzi și sărăcăcioase surtuce. Cortegiul înainta flancat, nevăzut de umbrele eroilor Transilvaniei românești prăbușiți năpraznic în nemurire. (…)  După câteva momente continuă ca la un sfârșit de dramă, o sfielnică rugă:

-O, doamne! Cum trăiește în mine marea și sfânta ta bucurie. Eram în Ierusalimul aspirațiilor naționale, în cetatea de scaun a voievozilor țării românești! Cât de intense erau entuziasmele care azi nu-și pot găsi loc în vorbă: strigăte ca de osana – osana pentru Transilvania; vedeam lacrimi care îngenuncheau pe unii; alții presărau flori cine știe de unde aduse din Bucureștiul plin în 1918 doar de petalele inimilor; unii aruncau pălăriile; cu toții răbufneau în strigăte de necontenită bucurie. Venea Transilvania! Ardealul, Ardealul ne cheamă! Noi cei patru duceam pentru vecie

voința de Unire. Totală! Stăteam toți patru încremeniți. Priveam cerul senin a pierdută, a mistică

binecuvântare și – doamne, doamne! – curgeau și lacrimile noastre din căldura de nesecat izvor. Osana, ne-am eliberat!

          Episcopul pare obosit. Nu îndrăznim să-i punem vreo întrebare. Dar el continuă cu voce șoptită, pentru noi numai:

- Veșnicia îmi ia și mie paharul bucuriei. Sunt recunoscător lui Dumnezeu și neamului. Azi, de aici din locul de singurătate, binecuvânt pe toți cei din viață, participanți la marele act din 1918, pe nepoții și strănepoții lor; binecuvânt satele și orașele iertând greșiților și nevoind să supăr pe nimeni nici în vis. Dumnezeu să-i împărtăşească pe toți din jertfa milei și laudei. Îmbrățișez fierbinte pe toți în acești ani de pe urmă ai vieții mele, prin smeritele mele rugăciuni. Păstrați-vă cu toții credința în Adevăr și Dreptate.

Petronela Negoșanu și E. Bocșa-Mălin

(Conform volumului « Anul 1918 în judeţul Bistriţa-Năsăud. Contribuţii documentare », coordonat de Adrian Onofreiu, Ioan Pintea şi Cornelia Vlaşin, 2018, deja menţionat de noi în numerele anterioare. Textul este însoţit de următoarea notă : ANBN, Fond personal Bocşa Mălin-Emil, d. 7/1968, ff. 5-13; o copie a interviului se află la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fondurile: ( FI) Fond informativ Emil Boșca-Mălin, SRI 83696/1-6, CNSAS I123315/1-6; (FM) Fond manuscrise Emil Boșca Mălin, volumele1-17; apud. Emil Boșca-Mălin, Restituiri, ediție îngrijită, note de lectură, Viluț Cărbune, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 29, ca și textul interviului, în Ibidem, pp. 188-194.)