Av. Ioan Someșan: Rădăcini

Cel care s-a născut țăran și a învățat meseria grea de țăran (ca mine!), poate ajunge domn prin școlarizare, instruire, cultură. Invers este foarte greu, chiar imposibil! Să nu uităm că: A FI DOMN NU-I DE MIRARE ! A FI OM ÎI LUCRU MARE ! Îmi amintesc celebra discuție mamă țărancă - fiu parțial emancipat despre cociorbă (acel obiect de lemn folosit la cuptorul de copt pâine, uscat prune, etc.). Revenit acasă se uită lung și întreabă: - Mamă, ce-i asta? - Calcă dragul mamii pe ea și îi vedea! Fiul calcă pe ea, iar coada de lemn îl lovește în cap. Trezit brusc la realitatea rurală pur naturală, exclamă: - Ba sa ma, cociorba! - No vezi dragul mamii că ți-ai amintit! Morala sfântă țărăneacă: mulți ar trebui să se lovească la cap sau să fie loviți în cap prin cuvinte scurte, clare și concise, pentru a se trezi la realitate, atât la propriu, cât mai ales la figurat (mulți nu văd realitatea intenționat, calculat!). DEȘTEAPTĂ-TE LA REALITATE ROMÂNE, CA SĂ-ȚI FIE MULT MAI BINE AICI ACASĂ LA TINE !

Autobiografică

M-am născut lângă Carpaţi,

într-o vale largă, lungă,

la Mijloc de nouă sate

şi în vremuri mai aparte.

Era chiar după război:

lacrimi, sărăcie și nevoi,

mai ales în sat, la ţară,

bântuia tristeţea...iară.

Foame-n casă, frig afară !

Casa noastră, era unică:

cea mai veche și mai mică,

geamurile-avea pătrate,

însă c-un farmec aparte.

În faţa casei creştea

gură-dragă, maci, lalea,

iar seara se deschidea

floarea nopţii, regina.

Ne momea pe prisp-afară,

cu parfumul ei de seară.

Tata ne spunea poveşti,

mama ne cocea cartofi,

spuneam poezii şi glume

şi-ncheiam c-o rugăciune.

Ne-nghesuiam apoi tare,

către locul de culcare:

prici din scândură făcut,

După soba cea de lut.

Aici era cel mai bine,

că prin ler căldura vine !

Un pat mare-n casă aveam,

dar în el nu încăpeam…

Deşi mic, m-a „obsedat”

Pe tata l-am întrebat :

"Încapci tată? Da ori nu ?

Că mă culc în şopru-acu...

Dimineaţa ne trezea,

când de ziuă se crăpa,

inclusiv duminica.

Era treabă de făcut,

nu de stat în aşternut.

Mărioară, draga mea,

ajut-o pe maică-ta,

să pregătească masa.

Toderică, băiat bun,

pregăteşte-te de plug

sau du caii la păscut.

Miluţ, dă-i tu fân la vacă,

mulge-o, dă-i și niște apă !

Ionică, spală vasele,

nu-mi fura jumările

din tigaie, de pe sobă

şi fugi ele-n cohne !

Dănuţ, adă lemne-n casă,

nu te uita pe fereastră !

Uţa, eşti tu cea mai mică,

dar poţi mătura prin tindă !

Vecinii noștri se minunau,

ce mult la noi toți munceau,

în casă, la pământ și animale.

Cum să stai, să mori de foame?

Eram blânzi, copii isteţi,

Din fire descurcăreţi.

Sfătuiţi de mama am fost:

să nu bem, să nu fumăm,

Niciodat’ să nu furăm.

Să nu fie Ioana Tăutului,

de ruşinea satului.

Aşa am reuşit în viaţă,

tot urmând blânda-i povaţă.

Bunul simţ, cel ţărănesc,

m-a ajutat să izbândesc.

Dicţionar:

- prici = un pat din scândură, aşezat între sobă şi perete;

- ler = un locaș al sobei, în care se cocea câte o pâine şi care dădea multă căldură;

- încapci = încapi, ai loc în pat (tata dormea la margine și mai punea lemne pe foc);

- şopru = fânar, un loc unde se dormea foarte bine vara (în fânul de curând cosit);

- cohne = o bucătărie de vară, unde mă refugiam ca să mănânc jumările fierbinţi pe care le plimbam dintr-o mână în alta foarte repede, ca să nu mă frig…;

- tindă = o cameră mai mică, înainte de a ajunge în camera mare şi din care aveam acces în podul casei (unde țineam în lăzi din lemn cerealele, fructele şi tot aici se afumau cârnaţii, carnea de porc, oasele și slănina.);

- Ioana Tăutului, sau văduva lu Toaderu Tăutului, aşa i se spunea mamei în sat.