Andrei Marga: Despre mass-media de azi

Despre mass media de azi
Andrei Marga
Foarte probabil, mass media formează comportamentele oamenilor mai mult decât oricând în vremuri recente. Mai ales în țări cu educație în criză, ele influențează cel mai mult cetățenii.
Explicația este, între altele, că mass media au ajuns la o dezvoltare fără precedent. Personalul, aria tematicii, paleta tehnicilor și versatilitățile lor au sporit enorm.
Grecii au fost cei care au creat, știm bine, sfera vieții publice, distinctă de viața privată, pe de o parte, și de stat, pe de altă parte. Media este parte apărută târziu a sferei publice – acea parte consacrată dezbaterii dintre cetățeni și autorități și dintre cetățeni.
În epoca modernă, mass media au însemnat acțiuni ale publicului care raționează în raport cu excesele decidenților. Trecute prin schimbări structurale ca urmare a privatizărilor, politizării și tehnologizării, componentele media au ieșit însă din rolul de mijlocitor în societate și au ajuns să formeze societatea. Modernitatea târzie a făcut din mediatizare chiar condiție de existență. Ești mediatizat, deci exiști! În plus, azi, la o perceptibilă „refeudalizare” a domeniului, s-a adăugat asumpția că am asista la „sfârșitul istoriei”.
Ca fenomen de mare impact, mass media sunt totuși condiționate. Observația mea este aceea că, și în trecut, mass media au întreținut relații cu propaganda și ideologia și, desigur, cu gândirea liberă, dar, mai nou, gândirea este sufocată de primele două. Mass media au ajuns parte a propagandei – ieșită și aceasta din urmă de sub canonul respectului pentru cetățenie și intrată vizibil în epoca postadevărului – și urmează ideologii ale timpului. Sunt, firește, și jurnaliști care și-au păstrat autonomia de evaluare și integritatea, dar mass media ca ansamblu se lasă azi controlate mai mult decât se recunoaște.
Pe scena vieții publice și-au făcut loc, desigur, și proiecte majore de afirmare națională ale multor țări, care sunt cu totul altceva. În plus, mai există, har Domnului!, personalități reale care-și spun, cu profesionalism și verticalitate, părerile. Dar propaganda și ideologia au avansat.
Să detaliem. Am trăit ani cu o redusă pondere a ideologiilor –înțelegând prin ideologie un ansamblu de teze, teorii, noțiuni ce vrea să justifice accesul la decizie sau păstrarea deciziei de către un grup. Au fost anii înțelegerilor internaționale – cu Shanghai (1972), Helsinki (1975), Geneva (1985), Reykyavyk (1986), Moscova (1988), Stavropol (1990), ca stațiuni ale drumului. Prin ele s-a pus capăt urmărilor războiului mondial, „războiului rece” și ostilității ideologice și s-a putut deschide calea democratizării, pe care am urmat-o după 1990.
Anii aceia sunt, însă, deja trecut. Din nefericire, deocamdată se înaintează spre antagonizare și scindarea lumii. Intre indicatori sunt fapte păguboase pentru toți, precum sancțiunile între supraputeri, comerțul selectat ideologic, renunțarea la valute fiduciare.
Fapt este că trăim o inflație propagandistică cu rare precedente – înțelegând prin propagandă distribuirea de date menite să creeze adeziunea la anumite opțiuni de grup sau să împiedice adeziunea la alternative. Aproape că nu se mai poate da crezare unei știri. Ceea ce se mediatiza ieri, azi se dovedește că a fost doar o inflamare din partea „profesioniștilor” creării de falsuri (fakes). Sunt minciuni record – se dau filme vechi drept scene de război actual, se personalizează penibil decizii, se „relatează” dubios ceea ce ar gândi cineva, se amestecă banalități cu fapte neverificate, într-un ghiveci dat ca bracking news – la urma urmelor infantilisme!
Războiul nu este sport și, așa cum conflictul din Ucraina probează din nou, el antrenează distrugeri și pierderi de vieți. Nicio minte rațională nu poate aplauda așa ceva. Se profită însă de dramatism pentru a crea plauzibilitate falsificărilor. În loc să fie informare, mediatizarea redă trunchiat și incită. Ea folosește o singură sursă de informare – iar aceea este a unor servicii. Se ignoră vinovat istoria și cauzalitatea. Relatările se umplu de erori și sofisme ce izbesc mintea normală. Iar toate acestea fac corp comun cu sărăcia culturală a celui care relatează.
Prin natura lor, ideologiile afectează unitatea lumii. Ca să intru direct în subiect, remarc faptul că azi sunt pe scenă patru ideologii cu bătaie globală: ideologia „deznaționalizării”, cea a „declinului Occidentului”, a „resetării lumii” și a „eliminării regimurilor autoritare”.
Că toți oamenii sunt oameni nu este tautologie, cum se crede. Este o evaluare potrivit căreia aparținem aceleiași specii, încât toți merită respect, iar solidaritatea este firească. Dar, de la acest universalism oarecum natural, s-a trecut, prin mijlociri multiple, la globalism – convingerea după care este suficient să te lași, ca țară, în seama celor care decid în lume, ca să-ți rezolvi problemele. Pe această premisă s-a clădit „ideologia deznaționalizării”, potrivit căreia națiunea, în ambele accepțiuni – etnică sau civică – nu mai contează.
Efectele acestei ideologii sunt perverse. Amintesc aici doar unul. După statistici oficiale recente, românii și moldovenii bat azi recordurile internaționale la părăsirea propriei țări. Ca urmare, unii străini pun deja întrebarea: aceștia nu mai au nevoie de pământul țării lor?
Globalizarea a dat lumea „plată”. Un jurnalist ilustru a observat însă că, de fapt, lume rămâne „curbă”. Dar replica a venit din altă parte. Democrația nu este posibilă decât în cadrul național (Pierre Mannent), asistența socială stă doar în capacitatea statului național (Jürgen Habermas), la fel evitarea unora dintre crize (Piketty). Am arătat, la rândul meu, că dezvoltarea nu este posibilă fără stat național competent și activ. Acum, Yasha Mounk (Harvard) spune direct: „dacă vrem să păstrăm democrația, fără a renunța la potențialul emancipator al globalizării, trebuie să permitem statelor naționale să-și ia din nou în mâinile proprii destinul”.
Alimentată și de occidentali, de la Oswald Spengler încoace, își urmează cursul ideologia „declinului Occidentului”. Desigur că îngrijorează natalitatea slabă din țările occidentale și preocupă infuzia de imigranți cu background-uri diferite. Îngrijorează și mai mult disoluțiile pe care țări din Occident le înregistrează astăzi – a familiei, a credinței, a democrației, a eticii muncii, a moralei. Se ridică, desigur, noi arii culturale – chinezii, apoi indienii, muslimii și africanii. Nimeni nu mai poate comanda opțiunile tuturor națiunilor.
Probabil că supremația politică a Occidentului din epoca modernă se apropie de sfârșit – cum spun cei mai lucizi cugetători americani, de la Samuel Huntington încoace. Dar dispariția supremației nu este echivalentă cu un declin, chiar dacă ea antrenează crize grave. Rezervele de creativitate ale Occidentului sunt și ele mari.
Avansează azi ideologia „resetării lumii”. Miza ei este o schimbare a oamenilor atât cât o permit genetica actuală și farmacologia. O schimbare aptă să inducă schimbarea de comportamente în societate și, de fapt, reorganizarea societății (Klaus Schwab, Thierry Malleret, Covid-19: The Great Reset, World Economic Forum, Davos, 2020).Mari forțe financiare, biomedicale și mediatice încearcă acum schimbarea umanității.
Se poate, însă, anticipa că nu se rezolvă ceva cu asemenea resetare. În afară, poate, de satisfacerea intereselor unor grupuri ce se îmbogățesc disproporționat, precum în pandemie! Căci o resetare fără voința și conștiința oamenilor și a națiunilor este contra naturii și poate aduce o altă dictatură. De data aceasta, dictatura înfășurată în argumente pretins științifice, care va fi cu adevărat ceea ce Max Weber întrezărea – „o carcasă tare ca oțelul a supunerii”!
În ultimii ani, a intrat pe scenă ideologia „înlocuirii regimurilor autoritare”. Spre deosebire de deznaționalizare, dezoccidentalizare și resetare, această ideologie a devenit explicit vârful de lance al politicii internaționale.
Puțini știu că miezul acestei ideologii este distincția formulată de Karl Popper în anii patruzeci, dintre „autoritarism” și „democrație”. Ea a fost reluată ca distincție dintre „democrație”, în care guvernul se înlocuiește fără vărsare de sânge, și „despoție” (Karl Popper, Auf der Suche nach einer besseren Welt, Piper, München, 1995, p.170). Această distincție, făcută de un filosof care a lăsat în urmă o deloc neglijabilă teorie a științei și o importantă apărare a libertății, a fost brusc reactivată în ultimii ani.
Nu repet ceea ce am scris în alt loc (Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Compania, București, 2014) despre filosofia lui Karl Popper. Menționez doar că filosoful a aplicat teoria sa a științei chestiunilor politice și a adăugat o parte slabă sistematizării sale. Apelez pentru evaluare la cel mai bun istoric al ideilor politice din zilele noastre. Acesta a făcut trei observații profunde.
Prima este aceea că exegeza din scrierea lui Karl Popper, Open Societies and Its Enemies (1945), luată de mulți în zilele noastre ca un fel de Biblie politică, este „o catastrofă hermeneutică” (Henning Ottman, Geschichte des politischen Denkens. Das 20.Jahrhundert.Von der kritische Theorie bis zur Globalisierung, J. B. Metzler, Stuttgart-Weimar, 2012, p.137). Neînțelegerea este atât de adâncă la Karl Popper, încât, ca exemplu, el îi contrapune lui Hegel, care a promovat statul modern și emanciparea cetățenească, în mod stupefiant, doar niște antisemiți notorii în reflecții politice, precum Fries, Schopenhauer și Richard Wagner, care ar gândi o societate mai bună.
A doua observație este că filosoful a legat democrația de „societatea deschisă”, pe care a semnificat-o prin procedeul de stabilire a guvernării: alegeri versus desemnare. El ignora deliberat, însă, alte laturi importante ale societății: „binele comun”, „simțul apartenenței la comunitate”, „virtuțile cetățenești”. Ca urmare, „conceptul de politică la Popper este întemeiat doar pe procedeu, încât pare să fie în pericolul de a fi formal și gol de conținut” (p.139). Acest concept nu face față societății moderne.
A treia observație este că filosoful a simțit că „societatea deschisă” este un concept insuficient din punct de vedere descriptiv și a vorbit de „societate abstractă”. El a vrut să dea seama astfel de împrejurarea că în viața oamenilor au intervenit „pierderea relației față în față (face to face)” și „sisteme abstracte, ca schimbul și birocrația”. Karl Popper consideră că, totuși, nu ar fi cazul tematizării lor. Rezultatul este astfel, la apărătorul democrației, cum se prezenta filosoful, limitarea acesteia. Popperismul ajunge să se opună democratizării!
Karl Popper exagerează analogia dintre respingerea din știință și nealegerea politică (p.139), după ce nu ia în seamă complexitatea schimbării de guvern – dependentă de majorități, de condiționări locale, naționale, de presiunea la a lua decizii etc. În fapt, la Karl Popper nu se operează cu o imagine validă a societății și nici a democrației.
Distincția dintre „democrație” și „autoritarism” este de păstrat. Logic, distincția este incontestabilă. Numai că aplicarea ei nu dă rezultate dacă nu se iese din imaginea simplistă a societății. Dogmatizată, distincția devine, împotriva intențiilor, parte a unei ideologii a conformismului autoritar și a anatemelor goale. Acest fapt se vede ușor la cei care aplică azi distincția popperiană.
Iar atunci când se face din sumara distincție popperiană dintre „autoritarism” și „democrație” vârful de lance al politicii, se săvârșesc erori. De pildă, se ignoră faptul că democratizările, câte au fost din anii optzeci încoace, au fost pe baza cooperării internaționale. Democratizarea nu este posibilă în atmosfera creată de „lupta” cuiva. Apoi, nu se ia în seamă împrejurarea că toate țările au învățat din cotitura anilor optzeci-nouăzeci din Europa Centrală și Răsăriteană. Niciuna nu a stat pe loc, încât termenii în care este de discutat azi sunt cu totul alții. Mai departe, se trece cu vederea faptul că au apărut „democrații cu șef de stat”, care compromit democrația. Unele revin la vechile autoritarisme. Apoi, se trece cu vederea faptul că lideri socotiți „autoritari” sunt, totuși, aleși în țările respective. Pe un plan mai larg, nu se ia în seamă faptul că, în democrații, apar și lideri nepregătiți și dăunători țărilor lor, în vreme ce și regimurile autoritare pot da lideri îngrijit pregătiți. În sfârșit, să presupunem că autoritarismele ar fi înlăturate, cum se vrea. Nu va ieși o democrație extinsă! Pe de o parte, ideea că există un singur fel de democrație este nedemocratică. Pe de altă parte, o lume curățată de autoritarisme s-ar menține, în condițiile actuale, numai cu prețul unui autoritarism în format mare și al cleptocrației.
În mod firesc, după încheierea „războiului rece” și într-o atmosferă de relativă bună înțelegere, au apărut proiecte de afirmare ale diferitelor țări. Cu ani în urmă, Statele Unite au lucrat cu deviza „America first” – ceea ce era natural pentru o puternică economie și democrație. China a lansat proiectul „rejuvenării națiunii chineze”. Uniunea Europeană a adoptat, la un moment dat, proiectul de a fi cea mai puternică forță științifică a lumii, Rusia – proiectul restabilirii măreției ei istorice,Turcia a lansat proiectul unei resurecții. Exemplificarea poate continua.
Este natural ca o națiune să aibă proiecte, căci ține de menirea ei. Așa cum a spus-o deja un gânditor sagace – „mândria națională este pentru țări ceea ce respectul de sine este pentru individ: o condiție necesară a ameliorării de sine” (Richard Rorty, Achieving our Country, Harvard College, 1999, p.3). Se înțelege că nu orice justifică mândria – șovinismul sau militarismul sau politicianismul sau carierismul sau militantismul încărcat de ură, în nici un caz. În fapt, nimic nu întrece democratizarea făcută la lumina zilei în a procura mândria națională.
Nu existența de proiecte ale țărilor creează, astfel, dificultăți, cum se grăbește să susțină globalismul de azi. Să fim lucizi, dificultăți creează căderea în propagandă și ideologii, ce duc la abuzuri.
Desigur, este îmbucurător că și în aceste „vremuri întunecate (dunklen Zeiten)”, ca să preiau termenul unui confrate, s-au ridicat la cuvânt personalități care știu realitatea și nu ezită să o spună. Nimeni nu a atras atenția mai apăsat și convingător decât Helmut Schmidt, la timp, să nu se interfereze în relația dintre ruși și ucrainieni. Nimeni nu a observat mai profund decât Steven Walt (Harvard) și John Meersheimer (Chicago), de la cele mai puternice universități ale Americii, că originea conflictului actual este în neaplicarea înțelegerilor strategice. Nimeni nu cunoaște mai bine partea nevăzută a raporturilor dintre supraputeri decât Henry Kissinger. Niciun istoric nu a atras mai direct atenția asupra încălcării de decenii a democrației în Ucraina decât Andreas Wirsching și Gerard Chaliand. Nici un cercetător nu a fost mai profund decât Jacques Martin în a semnala anvergura afirmării Chinei. Ei, și mulți alții, s-au dovedit profesioniști integri în cele mai fierbinți subiecte ale zilei.
După multe indicii de degradare, evidente în evenimente mai noi, mass media, spre a fi la înălțimea menirii lor, au nevoie astăzi, înainte de orice de o infuzie de profesionalism și etică și de viziuni noi. Ele ar trebui să se smulgă din propagandă și ideologie și să revină la gândirea liberă, chiar dacă și gândirea luptă azi să se elibereze din chingile oportunismului și conformismului, care au inundat instituții și populații !
Putem accepta că în democrație, fiind competiție politică, propaganda și ideologia sunt inevitabile. Dar fiecare rămâne la distanță de realitate. Gândirea liberă este cu totul altceva. (Din volumul Andrei Marga, O lume pierdută?, în curs de publicare)
Andrei Marga